break it up

am fost (si se pare ca sunt) destul de naiva astfel incat sa cred ca s-a inventat Acel Om. care sa-mi descreteasca fruntea. care sa ma sune doar sa-mi auda vocea. care sa stie sa poarte o conversatie si mai mult (sa se aventureze intr-o misiune imposibila)sa iasa invingator din ea. care sa ma oboseasca (poate) doar de la prea mult sex. care sa-mi deschida portiera cand ma urc in masina. care sa se fastaceasca in prezenta mea, dar in acelasi timp sa fie suficient de barbat astfel incat sa imi creeze impresia ca detine controlul. care sa nu minta. sau cel putin, sa nu fie prins mintind.

chiar vreau sa cred in existenta lui. doar ca de cate ori simt ca m-as putea apropia chiar si de cea mai ieftina copie a lui, adun, scad, inmultesc si impart in asa fel cunoscutele si necunoscutele incat rezultatul e sa-l alung cat mai departe posibil. de viata mea. de tabieturile mele. de timpul meu. de mintea si trupul meu.



stateam in masina si ma jucam cu cheile. vroiam sa pretind ca sunt singura acolo si ca el nu cauta cu cea mai mare nesiguranta cel mai mic semn al meu. stia ce avea sa urmeze dar refuza sa creada. se incumeta pentru o ultima data si se apropie usor si ma ia de mana. am sarit ca arsa. si la gestul lui si la vazul colegului de apartament. intr-o fractiune de secunda s-a daramat o lume. a lui, a mea. cum sa explic eu lumii ca am intalnit pe cineva? si ca imi place de tot ce face si spune chiar daca nu are shaiba traditionala pe deget? nu as (mai) fi fost eu...si intre mine si el alegerea pe care aveam de gand era evidenta.

avea maini frumoase. ma uitam la ele, ma uitam la mine, ma uitam pe geam. ma minunam de mine cat de usor imi veneau cuvintele taioase si cum puteam sa-l distrug fara sa clipesc din ochi...