in pofida orelor nesfarsite de lucru, a milioane de alte povesti incepute cu alti barbati care ma straduiesc ca de la bun inceput sa fie captivanti si sa merite tot efortul depus, as minti daca as spune ca every now and then V nu se strecoara in gandurile mele.

citeam deunazi intr-un alt blog ca speranta nu moare decat daca o ucizi tu. mare dreptate!!!! pana ce nu contribuim atat V cat si eu la asasinarea cu sange rece a sperantei ca noi am mai putea fi vreodata impreuna, batem pasul pe loc, iar timpul este un lux pe care nu ni-l permitem nici unul dintre noi. si atunci viteji, am intrat amandoi la lupta. strategia: sa ne punem permanently invisible unul altuia. ma pufneste rasul cat de infantili si cat de prosti putem fi amandoi!

indiferent de stilul de abordare a problemei, pana la urma tot rezultatul conteaza, si adevarul este ca ...pe undeva...reusim ce ne-am propus. speranta de abia daca mai zvacneste anemic. deci putem rasufla usurati, nici viata lui de tanar insuratel nu este periclitata, nici sanatatea mea mintala nu va mai fi zguduita cu fiecare vizita a lui, sansele de a mai fi vreodata impreuna sunt aproape nule. victorie!

si atunci, daca am obtinut ce am vrut, de ce nu pot jubila si eu de fericire ca tot omul de rand? de ce ia atata timp sa-mi dispara gustul asta amar al silei si al dezgustului si a ranilor mult prea adanci?